O scrisoare pierduta in luna noiembrie a anului trecut

Acum vreo săptămână m-a întrebat cum se vede prin ochii mei. Și m-a încuiat pentru că asta obișnuiește să facă de cele mai multe ori. Ea știe ce vrea și de la cine o vrea. Râde mult, ascultă muzică, iar de la o vreme se plânge că nu mai are timp să-i citească romanele siropoase ale lui Nicholas Sparks. Se implică pentru a face un om fericit, pentru a creea ceva frumos. Acum probabil doarme, dar sigur nu o face. Nu mă poate minți. Are acel ”ceva” care atunci când îți fute toți nervii și îți spui în gând că o să pleci, practic nu o poți face. Are multe slăbiciuni deși zice că e puternică. Și e puternică, doar că mai are momente în care clachează, când devine vulnerabilă și când ai face orice îți stă în putință și ce nu ca să îi ridici moralul. Mi-a zis că avea nevoie de unu ca mine în viața ei, însă eu am mai mare nevoie de ea. Sau ca să o spun drept, sentimentul e reciproc. Aveam nevoie unul de altul ca să putem funcționa normal într-o lume un pic sărită de pe fix.

E asemenea unui vulcan. Când erupe, o face cu cele mai profunde sentimente, deși nu ar vrea să le irosească pe momente care nu merită osteneala.
Mi-e greu și totuși nu să vorbesc despre ea. Sufletul simte prea multe ca mintea mea să redea atât de repede și cu exactitate tot ceea ce gândește. Cred că și eu sunt tot un vulcan, dar mai temperat. Nu erup cu cele mai potrivite cuvinte. Ea în schimb îți poate vorbi ore-n șir despre orice vrei și asta îmi place, mai ales că știe să susțină o conversație folosindu-se de argumente valide. Mă rog, e subiectivă uneori, dar chiar și în subiectivitatea ei cea mai pură, tot găsești ceva obiectiv expus. Știu că sună a contrazicere, dar eu mă înțeleg mai bine. Sau o înțeleg mai bine. Depinde de stare, de moment.
Acum ceva timp i-am scris o scrisoare. Pe vremea aia eram doar colegi și atât. Ne salutam, ne zâmbeam și puneam punct zilelor care se scurgeau între noi. De ce i-am scris? Pentru că îi urmăream gesturile cu atenție și din întâmplare îi găsisem răspunsuri la întrebări pe care auzisem că și le pune. Ce i-am scris? Uite asta:

Dragă colegă de birou și doar atât,
Știu că nu ne vorbim, știu că nu ne sincronizăm prea des privirile. Știu că X și știu că Y despre tine și totuși nu știu nimic. După ce citești rândurile astea o să vii troncănind la mine în birou și o să-mi fuți tot zenul spunându-mi că am tras cu urechea sau că mă bag unde nu-mi fierbe oala; sau faza cu întinsul mai mult față de lungimea păturii. Anyway, ai dreptate. Am ascultat recent o conversație între tine și X. (Ah, stai că mai era aia ca musca-n lapte…) Îi povesteai despre tine și despre faptul că e greu să găsești pe cineva care să te înțeleagă, să-ți suporte toanele și să nu mai plece așa cum s-a întâmplat cândva în trecut. Aș vrea să-ți spun că unii oameni nu sunt făcuți să rămână în viața noastră și da, veșnicul clișeu cu „everything happens for a reason” e adevărat. Nu știu cine și unde a plecat în cazul tău, nu mi-ai dat șansa să-ți cunosc povestea, dar să știi că poate e mai bine așa. Și trebuie să fie mai bine pentru că mai rău nu are cum să fie și îți spun din experiență proprie. Doare, dar cu timpul îți dai seama că oamenii care nu pot să fie dedicați întru totul într-o relație sau chiar și într-un proiect, aleg să plece. Mecanismele sunt declanșate de lașitate. De „mai bine caut altceva în altă parte decât să înfrunt situația și să fac să fie bine.” Nu te considera vinovată pentru cei care nu știu cum funcționezi și te părăsesc. Tu rămâi așa cum ești și nu te schimba doar de dragul de a-i ține pe alții lângă tine. Mie îmi place de tine și tare aș vrea să stăm la o cafea cândva. Avem lucruri în comun și poate că ce am acumulat până acum ne-ar ajuta mult mai mult dacă ni le-am povesti.”

Evident, nu ți-am dat scrisoarea. Aveam impresia că probabil aș fi fost un penibil care încearcă să se bage în seamă. Am preferat să aștept momentul oportun în care tu și cu mine urma să ne privim în ochi mai mult de două secunde. Am preferat să aștept momentul în care tu și cu mine ieșeam din zona de „just mates”. Urma să se întâmple cândva. Știam asta. Trebuia doar să găsesc ocazia să-ți atrag cumva atenția. Aveam nevoie de câteva zile și un strop de răbdare.

Și s-a întâmplat, iar eu te asigur că nu plec nicăieri, zăpăcito!