Te-am descoperit sub aburii cafelei de dimineață pe o terasă aglomerată. Eram acolo, în colțurile opuse aceleiași diagonale, iar distanța dintre noi îmi părea infinită. Nu ne-am copleșit cu întrebări pentru că nu era cazul, deși aveam atâtea să-ți pun. Eu de fel sunt foarte vorbăreț, dar cumva, ceva mă ținea în loc.
Am continuat să ne bem cafelele sub același cer senin, fără să ne vorbim. Mult timp am făcut asa și crede-mă când îți spun că părea infinit uneori. Zilele au trecut, lunile s-au scurs, iar distanțele dintre noi păreau tot mai mari cu fiecare clipă. Ne zâmbeam pe ascuns atunci când drumurile noastre se intersectau și aveam impresia că asta e tot ce putem avea. Nu m-am gândit niciodată la tine ca la o iubită. Nu m-am gândit la tine ca fiind o parte ruptă din mine pe care eu o căutam și de care aveam să aflu mai târziu, când toate urma să se așeze cumva la locul lor în viețile fiecăruia. Mie mi-a trebuit mai mult curaj, iar ție mai multă dorință. Din vrute și nevrute și din nopți pierdute deseori pe strada noastră îngustă și încărcată de praf, la un moment dat, am ajuns într-un punct comun. Ne-am tăiat calea unul celuilalt, ori cineva mi te-a scos în cale în seara aia.
Îmi amintesc și acum că eram la magazinul din colțul străzii așteptând autobuzul spre casă. Te-am văzut pe partea opusă, la trecerea de pietoni. Mi-ai făcut cu mâna, ceea ce m-a suprins pentru că wow, noi nu prea interacționam în vreun fel. Ai traversat spre mine și mi-ai zâmbit așa cum nu ai mai făcut-o vreodată. Și m-ai blocat pentru o secundă, iar eu mă blochez greu. M-ai întrebat de ce plec acasă atât de devreme și că ai mai fi vrut să rămân să bem o cafea. Double shot. Tu, spunându-mi ca vrei să bei o cafea cu mine a fost ca un semn divin. Am spus OK și am ne-am întors la muncă să bem cafea pentru că… pentru că de ce nu. E mai comod uneori să bem cafea la muncă decât la o cafenea uneori. Și am prins momentul perfect că nu aveam spioni (sau cel puțin așa credeam). Am tras după noi un drum de nici 3 minute și l-am parcurs în 10. Părea interminabil, dar plăcut.
Mi-ai spus despre un turneu la care ai vrea să mergi, deși știai că nu o să fie posibil în totalitate, iar pentru asta trebuia să treci prin gura Lupului ( ca mulți de altfel ).
Terasa ne aștepta, de data asta rece și pustie. Momentul predilect pentru a bea o cafea cu cineva, dar mai ales cu tine. Ne-am întins până spre ora 21 cu povești banale despre colegi, OZN-uri, lapte cu suc de portocale și altele care probabil nu își aveau rostul, dar care au reușit să întrețină o atmosferă atât de soft… dar atât de soft.
Ne-am luat la revedere fără să ne îmbrățișăm și am plecat fiecare la casele noastre.
A doua zi, totul a revenit la normal. Ne zâmbeam în trecăt, nu ne vorbeam. Ne comportam ca doi străini care nu și-au petrecut niciodată 4 ore vorbind despre prostii; doi străini care niciodată nu au simțit parfumul acelorași cafele pe o terasă pustie. Au trecut vreo două luni aproape, tot așa și nu m-am întrebat de ce. Până când a făcut-o altcineva. M-a luat deoparte și am avut o discuție temeinică pe treaba asta:
-Îmi pare ceva ciudat la voi doi. Pe lângă că observ lung cum o privești.
-Mă intrigă, răspund eu.
-Și? Tocmai tu? Care ești mereu cu nasul în treburile altora? Tocmai tu alegi să stai deoparte acum? Bagă-te în treburile ei. Află despre ea. Nu mai sta așa că se vede că ceva te intrigă.
-Nu îmi dau seama dacă e vorba despre ea neapărat.
-Nu contează, tu du-te și explorează. Ca să-ți dai seama ce anume îți stârnește, trebuie să tatonezi terenul mai mult decât ți-ai închipuit.
-Și dacă nu știu cum sa tatonez terenul? Nici măcar nu știu ce anume vreau să descopăr în ea.
-Fă ceea ce crezi tu că ar fi cazul și descoperă ce ai de descoperit fără să te întrebi ce. O să-ți dai seama singur. Dacă o persoană îți stârnește curiozități și întrebări, go for it, până nu se duce altul.
Mă pusese pe gânduri mai mult decât eram deja, iar când stai pe ele, simți că stai pe un butoi cu pulbere gata-gata să explodeze în orice moment.
A doua zi, mi-am luat inima în dinți și m-am dus la biroul ei:
-Hey, să știi că dacă ai nevoie de ceva, eu sunt în biroul de lângă. Adică știi tu unde, dacă ți-a păsat vreodată că exist pe aici.
Își ridică privirea contrariată spre mine de parcă urma să mă taie de la jumate, se uită către biroul meu și mormăie un Ok deoc perceptibil.
Mă retrag tăcut la mine, închid ușa ( că pe vremea aia ușa la mine se putea închide) și mă jur că data viitoare o să-mi dau o palmă că sunt prost.
Am așteptat-o în ziua aia. N-a trecut pragul. Nici măcar nu mi-am dat seama când a plecat din birou și s-a dus acasă.
A mai trecut o săptămână în care am tot încercat efectiv să o calc pe nervi că poate așa avea să reacționeze cumva. Și încă o săptămână.
Supriza a venit într-o zi cu ploaie când venea grăbită la muncă. A trecut pe lângă mine în grabă și apoi m-a strigat:
-Ai 5 minute? mă întreabă ea.
-Am și 10 dacă vrei. Spune-mi!
Se uită în jur, iar pe o voce mai joasă îmi spune că să mergem în altă parte. Mergem! Cum nu!
O luăm spre capătul lung al străzii și ne oprim în parcul din spatele magazinului, pe o bancă. Stă liniștită în tăcere și privește în gol, iar ca să rup liniștea o întreb ce face.
-Nu știu. Chiar cred că nu mai știu ce fac. Poți să pleci dacă vrei că doar voiam să stau în compania cuiva.
-S-a întâmplat ceva? întreb eu nedumerit.
-Nu, pur și simplu. Ar trebui să se întâmple ceva?
-Nu știu, dar precum noi nu prea ne salutăm și vorbim, iar acum… mă gândesc că poate ai ceva să-mi spui.
-Doar voiam să mai îmi limpezesc mintea și funcționez mai bine în preajma cuiva.
-Ok, păi ce să zic. Mă simt flatat că m-ai ales pe mine să-ți stabilizezi spiritul.
Râde. Râd și eu.
-Mă tot întreb de ce nu vorbim mai des ( eu, încercând să atac puțin terenul).
-Și eu m-am întrebat des asta.
-Și ai vreun răspuns?
-Nu.
-E bine. Mă gândeam eu.
Și ăsta a fost punctul în care noi am început să ne învârtim în același cerc. Ceva se schimbase la ea. N-am întrebat ce o făcuse să reacționeze așa. Obișnuam să ne bem cafeaua împreuă, indiferent de ora la care ea sosea la muncă. Uneori mai ieșeam să ne plimbăm hai-hui până în capătul celălalt de stradă și înapoi. Povesteam despre cât e în lună și în stele și niciodată nu ne-am gândit că ar putea fi ceva între noi. Râdeam mult și începusem să fim complici în multe. Uneori seara, pe terasa ruptă de lume, își lăsa capul pe umărul meu și acopeream Luna cu degetul.
Cineva ne-a văzut și a văzut în noi o sclipire, fapt pentru care a ales să se bage cu adidașii în viața noastră. Întâi într-a mea:
-Nu știu ce e cu voi doi, dar vă văd și știindu-te pe tine și încercând să o cunosc pe ea, văd că vă îndreptați spre ceva.
-Să nu zici că ne vezi împreună acum. Abia că am reușit să începem să comunicăm unul cu altul. De aici până la o relație cred că ne mai ia vreo cinci ani pe puțin, dacă ar fi cazul vreodată.
-Nu cred că știi despre ce vorbești, amice. Crede-mă când îți spun că eu știu ce văd în oameni și cred că aveți ceva special ce ar putea fi exploatatr cu ușurință. Ce femeie crezi că se sprijină pe umărul unui bărbat fără ca măcar să aibă încredere în el? Îți zic eu, astea sunt semnale, chiar dacă nu știe niciunul dintre voi să le interpreteze cum trebuie.
Și iată-mă din nou pus pe gânduri, singur pe terasă, rumegând o posibilitate și o dorință izvorâtă doar din niște vorbe simple. Și da, inima mea avea nevoie de cineva, la fel cum cu siguranță avea nevoie și ea.
De aici, a început un soi de tachinare consecventă. Eu încercând să-i dau semnale că hai că ar putea fi ceva, ea încercând să nu îmi insinueze nimic. Pe măsură ce zilele treceau, pe atât eram ma aprins de încăpățnarea dintre noi. La un punct, trebuia să cedeze, iar eu urma să o primesc în viața mea cu brațele deschise. Am ajuns să facem un complot și să mint cu gândul că poate o fac geloasă și îi stârnesc vreun sentiment. Nimic. A început să-mi fie și mie rușine de planul malefic pe care îl pusesem la cale cu doi colegi. Bă, n-a ieșit. Ea se amuza atât de tare încât nu-și dădea ce provoacă în mine zâmbetul ei. Eram o dsitracție, devenisem un subiect funny pentru ea. Eram fix ceea ce nu am vrut să fiu. Planul meu eșuase. Asta până când, luați frumos de mânuțe și primind o serie de explicații date cu bețișoare socotitoare ca la proști ( sau copii de grădiniță), eu am înțeles că trebuia să o cuceresc altfel. Nu mergea cu comploturi, nici cu compoturi (i-am dus compot de pere și nu se atinsese de el).
Aproape 3 luni de zile devenise subiectul de discuție principal dintre mine și X cu Y. Trebuia să fac ceva mai mult. Trebuia pur și simplu să o sărut. Și ca printr-o joacă, am reușit.
………..
A trecut o perioadă. De atunci zâmbesc mai des și sunt mai fericit. De atunci o țin zilnic de mână fără să mă mai întreb de ce. De atunci nu mai complotăm cu nimic ( sau cel puțin ea nu știe). De atunci zilele sunt mai liniștite, iar nopțile mai agitate. De atunci ne sărutăm și ne spunem povești care au îmbrăcat altă formă, alt înțeles. De atunci suntem noi doi, hoinari. Și îmi place să o pot avea lângă suflet, fără ca măcar să-mi pese de alte griji.
De atunci și până în prezent e o cale lungă bătătorită cu pași mici, dar siguri spre ceva ce avem doar noi, fără să știm. De atunci am reușit să fim noi.
De atunci 🙂