O scrisoare pierduta in luna noiembrie a anului trecut

Acum vreo săptămână m-a întrebat cum se vede prin ochii mei. Și m-a încuiat pentru că asta obișnuiește să facă de cele mai multe ori. Ea știe ce vrea și de la cine o vrea. Râde mult, ascultă muzică, iar de la o vreme se plânge că nu mai are timp să-i citească romanele siropoase ale lui Nicholas Sparks. Se implică pentru a face un om fericit, pentru a creea ceva frumos. Acum probabil doarme, dar sigur nu o face. Nu mă poate minți. Are acel ”ceva” care atunci când îți fute toți nervii și îți spui în gând că o să pleci, practic nu o poți face. Are multe slăbiciuni deși zice că e puternică. Și e puternică, doar că mai are momente în care clachează, când devine vulnerabilă și când ai face orice îți stă în putință și ce nu ca să îi ridici moralul. Mi-a zis că avea nevoie de unu ca mine în viața ei, însă eu am mai mare nevoie de ea. Sau ca să o spun drept, sentimentul e reciproc. Aveam nevoie unul de altul ca să putem funcționa normal într-o lume un pic sărită de pe fix.

E asemenea unui vulcan. Când erupe, o face cu cele mai profunde sentimente, deși nu ar vrea să le irosească pe momente care nu merită osteneala.
Mi-e greu și totuși nu să vorbesc despre ea. Sufletul simte prea multe ca mintea mea să redea atât de repede și cu exactitate tot ceea ce gândește. Cred că și eu sunt tot un vulcan, dar mai temperat. Nu erup cu cele mai potrivite cuvinte. Ea în schimb îți poate vorbi ore-n șir despre orice vrei și asta îmi place, mai ales că știe să susțină o conversație folosindu-se de argumente valide. Mă rog, e subiectivă uneori, dar chiar și în subiectivitatea ei cea mai pură, tot găsești ceva obiectiv expus. Știu că sună a contrazicere, dar eu mă înțeleg mai bine. Sau o înțeleg mai bine. Depinde de stare, de moment.
Acum ceva timp i-am scris o scrisoare. Pe vremea aia eram doar colegi și atât. Ne salutam, ne zâmbeam și puneam punct zilelor care se scurgeau între noi. De ce i-am scris? Pentru că îi urmăream gesturile cu atenție și din întâmplare îi găsisem răspunsuri la întrebări pe care auzisem că și le pune. Ce i-am scris? Uite asta:

Dragă colegă de birou și doar atât,
Știu că nu ne vorbim, știu că nu ne sincronizăm prea des privirile. Știu că X și știu că Y despre tine și totuși nu știu nimic. După ce citești rândurile astea o să vii troncănind la mine în birou și o să-mi fuți tot zenul spunându-mi că am tras cu urechea sau că mă bag unde nu-mi fierbe oala; sau faza cu întinsul mai mult față de lungimea păturii. Anyway, ai dreptate. Am ascultat recent o conversație între tine și X. (Ah, stai că mai era aia ca musca-n lapte…) Îi povesteai despre tine și despre faptul că e greu să găsești pe cineva care să te înțeleagă, să-ți suporte toanele și să nu mai plece așa cum s-a întâmplat cândva în trecut. Aș vrea să-ți spun că unii oameni nu sunt făcuți să rămână în viața noastră și da, veșnicul clișeu cu „everything happens for a reason” e adevărat. Nu știu cine și unde a plecat în cazul tău, nu mi-ai dat șansa să-ți cunosc povestea, dar să știi că poate e mai bine așa. Și trebuie să fie mai bine pentru că mai rău nu are cum să fie și îți spun din experiență proprie. Doare, dar cu timpul îți dai seama că oamenii care nu pot să fie dedicați întru totul într-o relație sau chiar și într-un proiect, aleg să plece. Mecanismele sunt declanșate de lașitate. De „mai bine caut altceva în altă parte decât să înfrunt situația și să fac să fie bine.” Nu te considera vinovată pentru cei care nu știu cum funcționezi și te părăsesc. Tu rămâi așa cum ești și nu te schimba doar de dragul de a-i ține pe alții lângă tine. Mie îmi place de tine și tare aș vrea să stăm la o cafea cândva. Avem lucruri în comun și poate că ce am acumulat până acum ne-ar ajuta mult mai mult dacă ni le-am povesti.”

Evident, nu ți-am dat scrisoarea. Aveam impresia că probabil aș fi fost un penibil care încearcă să se bage în seamă. Am preferat să aștept momentul oportun în care tu și cu mine urma să ne privim în ochi mai mult de două secunde. Am preferat să aștept momentul în care tu și cu mine ieșeam din zona de „just mates”. Urma să se întâmple cândva. Știam asta. Trebuia doar să găsesc ocazia să-ți atrag cumva atenția. Aveam nevoie de câteva zile și un strop de răbdare.

Și s-a întâmplat, iar eu te asigur că nu plec nicăieri, zăpăcito!

Publicitate

octombrie și toamna cu luna

Te-am vrut în toamna anului trecut și la fel te vreau și acum. Și nu ești un moft pentru că ăla se consumă repede, e trecător.
Te-am vrut în toamna anului trecut și am sperat ca și tu să mă vrei la fel de mult, dar întâmplarea făcea ca eu să nu am curajul necesar, iar tu să n-ai dorință.  Și uite așa, am tăcut amândoi. Eu trăind cu ”ce-ar fi dacă te sărut acum sau mai târziu?”, tu cu ”hai, ieșim la o cafea?”
Bă, îți recunosc din orgoliul meu de bărbat trecut cu 8 ani de majorat că nu e nimic mai frustrant decât asta, ca fata pe care tu o placi să petreacă ore-n șir alături de tine povestindu-ți cum vede ea viața, ce își dorește pe viitor, cum iubește și tu să fii pe lista inadaptaților sentimentali din sufletul ei. Și cel mai rău mă ofticam atunci când alergai în brațele mele doar când terasa era pustie. Mă cuprindeai strâns și îți făceai culcuș lângă sufletul meu ca și când m-ai fi iubit din totdeauna; ca și când eu eram ăla pe care îl așteptai să-ți dea lumea peste cap și să te facă să simți fluturi în stomac.
Chiar și așa, încercând să-mi restabilesc echilibrul emoțional pe care mi-l fracturai zilnic, nu mă puteam dezlipi de tine. Aveam rutina noastră, fapt care mă făcea să mă simt ca un licean stupid care vine la ore doar să vadă colega de clasă de care-i place și pe care speră să o cucerească invitând-o la magazinul școlii la un pateu cu brânză. Toate ca toate, dar pe tine te scoteam aproape în fiecare seară la magazinul din capătul străzii, la cafea sau ceai, în funcție de stare. Porneam de la nr 5  mână de mână râzând de oamenii care treceau pe lângă noi ( nu știu cum se face, dar dacă aveți drum pe aici, o să vedeți cum parcă tot orașul a ieșit la plimbare pe aceeași stradă) și când ajungeam la nr 36, brusc începeau contradicțille pentru că știm amândoi că îți place să faci caz din nimic uneori. Brusc, tu ba voiai cafea de la Teds, ba la Mega, ba la buticu ăla fain cu de toate. Non-stopul ți se părea boring și prea stradal.

M-am conformat de câteva ori ( mai mereu) și nu pentru că ai fi avut dreptate ci pur și simplu puteam să prind momentul oportun să te sărut fără să fie nimeni altcineva prin preajmă. Alegerea rămânea în permanență buticul. Luam ce găseam și ne așezam apoi pe bordură stând la discuții. Exact ca boschetarii, doar că mie chestia asta mi se părea so fucking romantic. Mai bârfeam pe unu, pe altul care se nimerea să treacă pe acolo și ne pica nouă cu tronc, mai ți se făcea frig și voiai să te iau în brațe, ba ți se stingea țigara și eu ca un adevărat gentleman, țineam mereu bricheta la îndemână,…. ba de toate. Dar chiar de toate se întâmpla. Mai puțin noi. Nouă nu ne era scris pe atunci să ne întâmplăm deși eu voiam, iar asta cu vrutul e cu dus și întors când celălalt nu vrea. Eu am avut inimă să vreau pentru amândoi până când m-ai vrut și tu.

Și de atunci a trecut ceva timp și am ajuns aici, iar în octombrie. Acum te iau de mână și te privesc în ochi după care te sărut direct și pornim spre non-stop. Acum suntem împreună și nu mai e atât de frig. Acum brațele mele îți sunt casă, iar pașii mei îi urmează pe ai tăi în tandem.

Toamna cu luna
când porţi peste pulovăr o niciodată căptuşită cu totdeauna
când ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti
printre taxiuri nefireşti.

Toamna cu luna
când cabinele de telefon scânteiază
când ştii că nimic nu durează
când până şi vitrinele graseiază
şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Noi o să ne iubim unul pe altul,
O să ne facă plăcere să ne vedem feţele, râsetul.
Noi o să ne căsătorim,
Și o să avem copii
şi o să îmbătrânim împreună.
Mi-e aşa de clar lucrul ăsta acum.
Iar vieţile noastre vor să fie îndelungate,
haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, martie…

Toamna cu luna
îmi bucură inima că suntem împreună
și privim vitrinele împreună
și numărăm taxiurile împreună
şi ne plouă frunzele-ngălbenite
Peste inimă.

 

articol pentru parintii care nu asculta de copii

Interdicția trebuie să fie întotdeauna justificată – este esențial să știe ce nu poate face și de ce. O interdicție precum “Nu atinge fierul de călcat!” va fi mai rar respectată decât “Nu atinge fierul de călcat, pentru că e fierbinte, poți să te arzi și te va durea”. Interdicția nu trebuie însoțită de amenințări, deoarece copilul învață să se teamă de părinți, nu să respecte autoritatea lor. În plus, acest mesaj îi transmite că regulile sunt impuse de cei mai puternici fizic.

Mulți părinți sunt de acord, cel puțin în teorie, că adolescenții lor fac greșeli, dar în același timp ei vor ca odrasla lor să se comporte perfect ca nu cumva să și-o ia de la viață. Unii părinți își încurajează copilul să comunice cu ei atunci când acesta întâmpină o problemă. În momentul în care chiar intră într-un bucluc și vine momentul în care are nevoie de ajutorul părinților, cei din urmă tind să reacționeze exagerat, înfuriindu-se că așteptările le-au fost înșelate și că puiul lor nu e întocmai ușă de biserică sau vechea placă cu ”ce-o să spună lumea?”. În momentul în care ai rostit fraza care a distrus atât de multe visuri devii cel mai mare dușman al tău și a propriului copil. Nu ne putem îmbunătăți viitorul, dacă nu suntem dispuși să facem ceva nou, riscând să comitem erori și să învățăm din ele, chiar dacă toată lumea e împotrivă.
Pe scurt, ar trebui să ne gândim mai mult la noi. Nu înseamnă însă că ar trebui să devenim egoiști, ci să înțelegem odată pentru totdeauna că trebuie să trăim ce dorim noi și nu ce își dorește lumea din jur . Iar atunci când o să te vorbească lumea pe la spate înseamnă că tu ești mai în față.

E valabil pentru tine, copile. Pentru tine care citești acum aceste rânduri și ești prea speriat de consecințele faptelor tale. Ești prea speriat să iei decizii pentru tine înaintea altora, prea speriat să lupți pentru a face dreptate. Și cine e prea fricos să ia atitudine și să se apere în fața denigratorilor va muri prost, singur și cu imaginea pătată.
E la fel de valabil și pentru tine, dragă mamă/ tată de copil adolescent. Acceptă faptul că puiul tău de om a crescut și e suficient de capabil să hotărască ce e bine și ce nu pentru el. Încurajează-i alegerile ca să nu-ți scoată ochii peste un timp cu ce ar fi putut să devină sau să aibă dacă tu nu i-ai fi tăiat aripile mult prea devreme. Copilul tău o să zboare la un moment dat și va avea nevoie de experiența de viață pe care a acumulat-o prin acțiunile sale, nu ale tale. Nu îl lăsa să se trezească la București sau oriunde ar decide să facă o facultate, inadaptat societății care a evoluat în timp ce tu îl obligai să urmeze calea ta.

Acceptă faptul că al tău copil s-a îndrăgostit sau că vrea să fie prieten cu cineva în cel mai civilizat mod cu putință. Înainte să te opui și să dai crezare unor bârfe referitoare la X sau Y, află ce părere are mai întâi copilul tău și ce vrea; discută, ascultă-l. Se presupune că până la 18 ani l-ai învățat tot ce ținea de tine. Dacă te îndoiești de acțiunile copilului tău, înseamnă că te îndoiești de propriile tale concepții și că nu ți-ai făcut datoria de părinte. Dacă vrea să facă prostii o va face în momentul în care tu te-ai întors să speli vasele. Ai încredere în copilul tău înainte să ai în oricine altcineva și conștientizează că a crescut și că de frica ta nu îți va mai spune niciodată adevărul, ce-l macină, ce simte sau ce-și dorește. O să trăiască într-o bulă, iar tu te vei întreba cum să i-o spargi. Și vei încerca mult și bine pentru că tu l-ai învățat să își fortifice pereții bulei atât de tare încât să devină impenetrabili. Tu ești responsabil pentru zidul copilului tău.

Îndrăgostirea e un proces al autocunoașterii. Regula din viața adultă e valabilă și în viața copilului tău. Copilul tău are nevoie de empatia ta, înțelegerea ta. Și tu ai iubit când l-ai conceput, corect?

Povestește-i întâmplări asemănătoare din viața ta și mai ales explică-i că și mama lui și tatăl lui au simțit aceste lucruri unul față de altul și tocmai de aceea au ales să fie împreună și să îl aibă pe el. Arată-i că cei mai apropiați oameni din viața lui simt la fel cu el. Păstrează-ți calmul în ceea ce privește dragostea adolescentină. Nu reacționa exagerat. Adresează-i copilului întrebări cum sunt ” ce părere ai despre ea/el?” sau ”cum te simți când în preajma lui/ei?”
(în ce privește adolescenții, rețineti faptul că o relație a sa nu presupune neapărat vreo finalitate sexuala. Încercați să discutați deschis orice aspect atunci când vârsta o impune. Și mai presus de orice, nu tu trebuie să decizi de cine să se îndrăgostească sau când.

Acestea fiind zise, tu ca părinte mai gândește-te dacă îi acorzi copilului tău sprijinul și echilibrul emoțional de care el are nevoie la vârsta adolescenței. Ceea ce îi interzici acum o să-l afecteze în viitor și nu doar pe el ci și pe tine.

o toamna in plus

Ia-mă de mână şi arată-mi ce a mai rămas din septembrie și din anul ăsta în general, strânge-mă în braţe şi acoperă-mă cu căldura ta, povesteşte-mi cum te-ai îndrăgostit de mine, dar nu-mi spune de ce. Aminteşte-mi că mă iubeşti şi păstrează-mă aproape de tine, provoacă-mă să dansez cu tine în braţe, sărută-mă şi spune-mi că nu vrei să plec niciodată din inima ta! Iubeşte-mă în fiecare zi din ce a mai rămas din 2019 şi îţi promit să te iubesc o viaţă întreagă!

Iubește-mă azi și mâine ca și când abia ne-am întâlnit întâmplător pe strada noastră îngustă și ai știut de la prima vedere că eu sunt cel pecea care îl căutai la ore târzii atunci când plecai obosită de la birou.

Iubește-mă cum m-ai iubit ieri, dar mai mult decât acum o secundă și îți promit că nu-ți voi irosi timpul. Știm amândoi că viața e scurtă și trebuie să ne iubim mereu cu o clipă în plus.

Iubește-mă la fel cum o fac și eu, dar mai puțin pentru că ți-am furat o parte din iubirea ta și am făcut-o fără să vreau parte din mine. Cumva nu ți-o pot înapoia, iar tu vei trăi mereu cu gândul că ai completat puzzle-ul din sufletul meu.

Iubește-mă dimineața la prima oră cu ochjii mijiți de somn și cu picioarele cufundați în papucii tăi de casă, atunci când primul tău gând nu sunt eu ci cafeaua de dimineață alături de mine.

Iubește-mă la prânz când plecăm hai-hui de la birou și în loc să mâncăm, câteodată alegem să bem.

Iubește-mă în după-amiezile din toamna asta și din cele viitoare, atunci când vântul îți răvășește părul peste față și umeri, iar singura dorință a mea e să te sărut pentru toate dățile în care am vrut și n-am putut din toamna în care am pus ochii pe tine și nu am avut curajul necesar pentru a ți-o recunoaște.

Iubește-mă seara când fiecare o luăm spre casele noastre, atât de separate, dar atât de împreună, unde fiecare a început să piardă noțiunea timpului pentru că alea sunt momentele în care ne rupem unul de celălalt pentru câteva ore.

Iubește-mă pentru nopțile lungi care parcă n-aș mai vrea să se termine și nu pentru că putem face prostii ci pentru că pot adormi lângă tine.
Nu ești o simplă cucerire pe care mi-am promis să o duc în pat ca mai apoi să plec la răsărit.  Când este rost de sex, facem sex, când este rost de privit tavanul, privim tavanul. Dar dincolo de orice, știu că rostul meu e să te iubesc. Nu ca în prima toamnă, nu ca ieri și nici ca azi ori mâine. Ci mereu mai mult, cu o toamnă-n plus.

Uneori te iubesc mult, alteori te iubesc și mai mult.
Uneori te iubesc și n-o spun.
Te iubesc simplu, fără vorbe.
Deseori te iubesc și o știu doar eu.
Te iubesc de fiecare dată și întotdeauna.
Și crede-mă că atunci când îți spun că te iubesc, practic îți ofer o invitație spre veșnicie.
Pentru că noi ne-am întâmplat frumos.

Oldies but Goldies

E una din zilele alea în care nu ai face nimic, dar totuși ai pleca la Sibiu pentru că de ce să stai locului când poți să nu. Și cumva orașul ăsta te face să te simți acasă fie că ești sau nu de acolo. Cel puțin la mine așa a fost și acum și de fiecare dată. Dar lăsând introducerea asta la o parte pentru că oricum orice aș spune despre Sibiu nu poate fi redat cu exactitate doar prin cuvinte banale, trecem la story time.

Liniștit și pustiu… era o piesă care suna fix așa, nu mai știu continuarea. Dar pe cât de liniștit și pustiu am putea spune că e Piața Mare uneori, pe atât gălăgioasă devine de la o sticlă cu vin. Sau mai multe…

S: eu când v-am zis să mergem în club ați zis că sunteți obosiți, dar să beți bine că vreți. O să vă intre ficatul în comă alcoolică.
C: haideți să ne chilluim. Nu mai striga la ei. Lasă-i să se ducă fiecare unde vor, să facă ce vor.
S: daaa, normal. Data trecută când ne-am despărțit era să ajung într-un meniu de restaurant făcut piure.
M: supă cremă…
S: tu să taci că urma să nu te mai găsim în veci. Acum erai plecat cu Elodia în Dubai.
M: mâncând supă cremă din tine că la cât de bun ești se răspândea rețeta.
S: păcat că eram ediție limitată.
M: se mai găsesc moldoveni, nu e problemă.
S își dă ochii peste cap și se așează pe o bancă: Eu propun să mergem în clubu ăla fain de care tot am auzit. Unde bagă muzică și se face karaoke. Și ăla care mai comentează și îndrăznește să spună că nu merge va fi decapitat de propria-i mână. Să vedem cum vă mai ștergeți la cur.
M: da nu mă ștergeam oricum….
R: eram convinssssss!
A: Ok, de acord. Hai să mergem. La urma urmei, noi ieșim în club doar când avem concerte și când trebuie să mergem să îl cărăm pe S acasă când se îmbată.
M: adică tot timpul. O dată pe săptămână.

…..
Zis și făcut. Mergem în clubul ăla de care vorbea S. Și la drept vorbind, e unul din cele mai faine locuri din Sibiu, așa că dacă aveți drum pe acolo, vă recomand să mergeți (excluzând cele ce urmează)

S: v-am zis eu că e mișto? Mă duc la bar să comand. Vrea cineva Strongbow?
M: marș mă că noi nu suntem boi puternici. Ia-mi un gin tonic cu olive mie.
S: ăla-i Martini.
M: da mă rog, ia o zeamă la pahar, dar să aibă olivă.
C: dă-ți seama că oliva aia e direct proporțională cu creierul tău.
M: măcar corpul meu nu e direct proporțional cu duba pe care o conduci tu. Direct proporțională cu tine.
C: ce glumă bună.
M: de ce crezi că tipu de la recepție când ne-a văzut a întrebat pentru câte persoane? Că de numărat sigur știa și el să numere, dar nu era sigur de cât cântărești tu.
S: m-am întors cu băuturile. Știți cine e la bar?
R: mă-ta?
S: tac-tu care face striptease pe muzica de la înmormântarea lui proprie și personală. E Dorian.
M: SMS.
C: hai că îți dau eu acum, iar s-a blocat mesageria?
M: să mă sugă adică….
C: ah, nu mă bag.
M: nu că nu nu-mi încape
S: mă duc să beau ceva cu el. Aveți grijă să nu vă faceți de cap voi. Ca să nu fie nevoie să vă adun după.
M: vorbește trepădușu care când se îmbată îi găsim corpul într-un loc și picioarele în altul.
S: SMS!
M: nu că mă îmbăt din p**a ta.
S se duce la Dorian și se apucă de băut împreună. La un moment dat își face apariția N. N care tocmai ce se afla și ea în același loc împreună cu gașca. N se duce la cei doi și îi ia de gât.
N: helllooooooo poor people, yes I dont care!
Dorian: ce ai fumat?
N: o țigară cu gust de ciocolată și prune.
S: vezi să nu te c**i pe tine.
N: stai liniștit, tocmai am venit de la baie. Ce faceți aici?
Dorian: uite bem, ce să facem? Tu vrei să bei ceva cu noi
S: mai bine întreab-o dacă MAI vrea să bea ceva ȘI cu noi. Uite-te la ea ce ochi dilatați are. Zici că a mâncat bureți.
N: nimic nu știți. Mă duc să beau cu altcineva.
S: cu cine te duci bre?
N: cu un băiat.
S: mă mir că nu fuge de tine.
N: nu fuge că l-am legat.
S: tu legi bărbați?
Dorian: păi dacă nu îi leagă s-ar putea ca ei să vrea să o atingă și ea ar fugi mâncând pământul să nu cumva să facă sex prin atingerea unui deget pe corpul ei firav.
N: taci. Mănânci rahat turcesc.
Dorian: tu mănânci din ăla original. 100 % eco-bio.
M vine la ei și o îmbrățișează pe N: hey, ce mă bucur să te văd.
S: nu te mai bucura că te leagă și pe tine.
N începe să surâdă arătându-și dinții din ce în ce mai mult.
M: de ce te uiți așa la mine?
S: fugi cât mai mai poți.
M: e Elodia deghizată?????
Dorian: mai rău. E posibil să fii tu următoarea Elodia dacă nu fugi acum.
M începe să fugă, N fuge după el până când intră într-un scaun, se rostogolește și dărâmă o masă, urmând să ajungă cu capul în postamentul pe care era amplasata scena. M fuge după ea să o salveze, dar acesta prins de G de gulerul cămășii și învârtit prin aer, aruncat direct peste bar, intrând cu capul într-o sticlă de Jack Daniels. G fuge la N și îi scoate capul din postament, N aleargă la M să îi spargă sticla care începea să îl sufoce încet-încet. N trage de sticlă, G, trage de piciorul lui N, vine și C care începe să tragă de mijlocul lui G, S și Dorian încearcă să îi despartă pe toți.
După lungi chinuri și trageri în toate părțile, proprietarul clubului sosește și dă un foc de armă ca să îi sperie. Glonțul ricoșează din tavan fix în buca lui S care începe să urle de durere.
S: băga-mi-aș p**a în glonțul pizdii care a făcut posibil ricoșamentul vizuinei portabile din capul lui N în piciorul lui G. Băga-mi-aș p**a în capul lui M de prost, sufoca-s-ar cu whiskey pentru tot restul vieții mele și ale lui în caz că mor primul.

……

Dacă vă întrebați cum s-a terminat toată povestea asta, n-aș putea să vă zic, dar S sigur a ajuns la spital pentru îndepărtarea glonțului din cavitatea mai mult sau mai puțin bucală, iar M va purta mască pentru tot restul vieții din cauza urmelor de sticlă. Poate așa N nu se va mai uita la el.
To be continued.

Pe cont propriu

M: asa, in seara asta fiecare face ce vrea. Nu mai ținem cont unul de altul. Astăzi suntem pe cont propriu.
C: eu mă duc să pescuiesc pe plaja Vadu.
O: diseară e concert Natalia Oreiro pe plajă.
S: eu mă duc la un restaurant bun
R: eu mă duc cu sunetistul la plimbare
M: eu mă duc să fac scufundări.

Cum a decurs ziua lui M:
M își dorea de foarte mult timp să facă scufundări în Marea Neagră, fiind și mare fan H2O. Se aruncă în mare neștiind să înoate prea bine. Încearcă să intre sub conul de lumină a lunii pline, dar în timp ce se poziționa mai bine, observă în apă ceva plutitor. Era…
M: Ce o mai fi și asta? Oh nu.. God.  E o femeie.
Femeia se trezește brusc: Ajută-mă să ajung la mal. Sunt Elodia
M: băi femeia lumii, n-ai murit de 10 ani încoace?
Elodia: Sunt indestructibilă. Vin tocmai din Dubai înot ca să scutesc trenul și tu mă întrebi dacă am murit?
M: hooo, si moartă și guralivă. Slow down, pussycat. Eu am venit să fac scufundări, nu să îți arăt ție calea către mal.
Elodia: te omor dacă nu! ( și scoate un briceag din sutien)
M începe să înoate disperat la mal, iar Elodia în urma lui.

…………………………………….

C își ia o bască pe cap, undița în spinare și se duce la plaja Vadu. Peste câteva  minute, la plajă își fac apariția trei babe dezbrăcate care încep să se ungă cu nămol. C le observă și aruncă undița liniștit în apă cu speranța că va prinde lostrița aurie. Babele îl zăresc  pe băiat singurel și îi face semn discret.
Baba 1: băiatu.. nu ai să găsești niciun peștișor aici ( se ridică și se apropie de el cu bastonul)
C se sperie și o rupe la fugă, iar babele după el. A câștigat ceva teren. O babă s-a lovit de un copac, iar celelalte două s-au întors după haine.

………………………………………

O. reușește să intre în backstage la Natalia Oreiro.
O: hola chicaaa, como estas?
Natalia: Hi, dear! Nos conocemos? No te he visto en mis conciertos hasta ahora.
O: uuu, spanioloaică hot ce ești. You can call me mi amor și o să cucerim publicul. Ia-mă contigo la concerte forever.
Natalia: Puedes bla bla bla mas bien , por favor?
O: ooo că mă iei și la mișto. De parcă nu vorbim tot latină. Hai că încerc să fac un efort pentru tine. Je suis de Roumanie, locuiesc dans le Bucharest, je suis dans un band, et mi mayor sueno es cantar la Eurovision.
Natalia: muy interesante. Pero puedes hablar en espanol y no en frances?
O: pizda mă-tii. Eu quiero voce contigo hacer el mundo feliz, bailar, cantar, amor a la mexicana.
Natalia: amor a la mexicana???? Thalia??? Comete una mierda, maldito!
și O. începe să fie fugărit de Natalia care își amână concertul din cauza lui.

………………………….

 

S: o salată de legume și un snițel vienez, cartofi pai și ca desert o ciocolată caldă și un tort Foret Noir.
Vine comanda peste 30 min…
Ospătar: o salată Children, Șnițel de San File, Piure de Americancă și ca desert sangria adevărată și două mâini de negrese coapte.
S: mă scuzați, dar aveți cumva specific chinezesc?
Ospătaru: Nu. Șeful e canibal.
S o ia la fugă și se întâlnește cu patronul restaurantului.
S: hihihi, asta nu s-a întâmplat. Eu mă retrag, n-am făcut mare pagubă. Doar un pic de hârtie igienică vă fur pentru că posibil m-am cam c**** pe mine.
Patronul: cum vă cheama?
S: S….
Patronul fluieră după ospătar, acesta se prezintă.
Patronul: adaugă în meniu supă cremă a la S…
S o rupe la fugă printre picioarele crăcănate ale patronului canibal, iar ei îl urmăresc.

………………………………..

R: și ce faci băi CP?
CP: nimic. Azi am salvat un copil de la înec.
R: bravo, salvamar adevărat.
CP: da… i-am făcut resuscitare dar degeaba.
R: ok, salvamar doar…
CP: ador să salvez vieți, știi?
R: ai ceva pozitiv în tine, observ.
CP: și negativ.
R: negativ? De ce? Ce s-a întâmplat?
CP: Cât e ceasul?
R: miezu nopții, fără 2 minute.
CP: fugi cât mai poți.
R: de ce??
CP: sunt vârcolac.
R: aoleu (tresare și varsă cafeaua)
CP: Nu te speria. Îmi revin dacă sunt resuscitat. Urmează!
R începe să fugă cât îl țin picioarele, iar CP care între timp se transformase, aleargă și el cerându-I resuscitare.

…………………..

În centrul Constanței, la o intersecție C, R, M, S și O se bușesc unii de alții, toți gâfâind.
C: mă urmăresc două babeeee…
S: canibaliiiiiii, ajutoooor. Mă vor face supaa!
O: Amor a la mexicana nu e Nataliaaaa!
M: băăăă, unde e Cioacă?

O secundă mai târziu apar și urmăritorii:

Canibalii: UUU, Elodia, you look dead. Vrei în supă?
CP care fiind sunetist o leagă cu un cablu pe Elodia: la câtă viață pare că ai în tine, ar fi cazul să mă resuscitezi, să îmi revin și eu.
Natalia Oreiro: Quien diablo son ustedes?
Babele: Nataliaaa, Como esta Juan Miguel??? Cum moare Hosefina??

C, R, M, S și O se întorc liniștiți la hotel lăsându-i pe cei care îi urmăreau sa se distreze între ei.

Jurnalul unui concert viitor

În avionul care ne duce spre Moscova:

M: Ah ce bine ma simt când atunci când zbor.
C: Dar tu nu zbori că nu ai aripi.
M: Ba am!
C: Ba nu. Tu ți-ai rupt aripile când ai aterizat pe pământ atunci când te-ai născut.
M: adică vrei să zici că tu ai?
C: Bineînțeles că eu am aterizat pe pământ cu parașuta. Am fost mai inteligent decât tine.
M: Și nu s-a rupt? Sau nu ai fost din totdeauna așa?
S: hei, aveți și voi puțin respect și nu mai țipați atât că vreau să dorm.
O: hai S, ia o pernuță și dormi și te relaxează. Fă-te comod.
R își apleacă gâtul peste scaunul lui S și a lui O: cine îmi împrumută și mie mp3-ul să ascult niște muzichie?

O: eu nu l-am luat cu mine.

S: eu nu mai am baterie la el.
C: lasă că ți-l dau eu pe-al meu.
R: nu mersi, nu am nevoie de nimic ce vine din partea ta.
S: bă tăceți. Mi-e foame. La cine sunt sendvișurile?
O: de care vrei? Avem cu sunca Sisi, suncă de la Caroli, de la Meda, de pui, de curcan, sendvișuri cu salam bănățean, de vară, de cal, cu chiflă, cascaval în biscuite.
S: cu de toate, amestecate. Și să adaugi și Ketchup.
C: pe bune? Tu chiar crezi că și-a luat bufetul din Kaufland cu el?
O scoate din buzunar o pungă portabilă. Apasă pe start și în fața ochilor noștri se desface o mini alimentară.
S: ce ziceai, C?
C: a păi dacă e așa vreau și eu o porție cu muștar. Să fie ca la Mc, dar îl vreau supraetajat.
O: zi-mi exact ce vrei, C.
C: un dublu CheesburgerHamburgCrispy Sandwich da neapărat cu muștar.
M: eu am o stare de incandescență ( se uită pe geam și înghite în sec)
C: de ce oare nu mă mir:
M: eu sufăr de rău de înălțime. M-am pricopsit cu microbul de la S. Am nevoie de aaaa….aaaah..aaaeee..(leșină)
S: băăăă săriți că moare, aduceți trusa de prim-ajutor.
C: cheamă stewardeza ca are silicoane și are de unde să îi pompeze aer.
Stewadeza sosește și îl ia pe M la infirmerie, între timp următorul care leșină este CP
S se uită lung la CP și își zice: bă și tu? Îl ridică de pe scaun și se duce cu el la ușa avionului pe care încearcă să o deschidă. Reușind să facă manevra, îi bagă capul pe ușă la aer.
C sare ca ars de pe scaun parcă înebunind de la cele văzute și îi trage pe amândoi înapoi închizând ușa după ei.
C: bă da ești prost tare.
S: hai nu mă mai zăpăci atât. Astea sunt metode clasice de la moldoveni. Când ți rău iei o gură de aer. Dar voi sunteți mai proști. (Îl măsoară pe C din cap până în picioare) Și grași.
C: aaa, da mă rog. Vorbea suplitatea în persoană.
M se întoarce pe picioarele lui de la  infirmeria navei zburătoare, iar CP abia respirând se roagă să aterizeze mai repede.
R: esti bine, M?
M: Da, mi-au făcut niste injectii frontale și compresa cu apa la buric.
R: la buric??
M: buricul nasului.

O:  trupaaa, haideți că coborăm. Să nu lasați coji de semințe pe scaune și pungile de chipsuri sub scaune, mai ales tu, C.
R se întoarce din drum : Mă duc să îmi iau coaja de banană…
O: dar nu am zis nimic de banane. Am zis semințe și chipsuri. Cojile de banana sunt biodegradabile. Putem să le aruncăm oriunde.
S: mai ales că se poate transforma în pom fructifer și o să facă banane-pui.

După ce am aterizat pe aeroportul Sheremetyevo din Moscova, ne-am cazat la hotelul Leinskaya din centru.
C: haideți să mâncăm c mi-e o foame de lup.
S: nu, el nu a venit cu noi.
C: anyway ( și își dă ochii peste cap)
C: care e masa de prânz de aici de la hotel?
S bolborosește ceva în rusă cu tipa de la recepție după care se întoarce către Cristi și îi răspunde: iahnie.
C: nu îmi place iahnia…
S: iahnie cu țuică.
C: ah, altă viața. E bun atunci. Hai să mâncăm.
CP: desert nu avem?
S: ba da. Gogoși de orez umplute cu sarmale.
CP: preferatele meleeee. Sper că sunt din alea cu topping de smântână cu pătrunjel.
S: fix din aleaaa!
CP: PERFECT!

 

To be continued.

 

Îmi place. Mister. Planuri. Tu. Noi.

Bună dimineața, zăpăcito!

Îmi place când mă trezesc lângă tine și îți cuprind în palme fața mototolită de somn. Îmi place când te agăți de pieptul meu pentru încă cinci minute de stat în pat( asta în nopțile când dormim unul la casa celuilalt). Îmi mai place cum astea 5 devin 10, 15 pentru ca mai apoi să se transforme într-o oră sau o zi întreagă de lenevit. Îmi place cum te enervezi pe toată lumea câteodată și înjuri în cele mai brutale moduri chiar și obiectele nevinovate (mă rog, sunt vinovate pentru că îți stau în cale și simți nevoia să îți descarci toată furia). Ca să îți dau exemple clare: „lingura naibii”, „scaun prost”, „pix idiot”, „speri să mori”(aici te adresai unui semafor).

Ești un mister și încerc să te descopăr cu fiecare zi. Când nu obișnuiam să ne vorbim, aș fi zis că ești o tipă banală, care își petrece existența între birou și patul de acasă. Nu îmi puteam imagina ceea ce se întâmpla cu persoana ta în afara orelor de lucru. Cu toate astea, la un moment dat nesperat, planetele s-au aliniat, Marte sau Mercur a fost retrograd, Luna s-a cuplat cu Soarele, iar noi doi ne-am dat întâlnire la o cafea (pe terasă la muncă deoarece citez „nu suntem suficient de prieteni ca să ieșim la cafenea”). De aici am început să te desenez în alte culori în mintea mea. Revenind, ziceam de mister. Da, pentru că tu nu ești așa cu toată lumea. Nu toți te știu așa cum am ajuns să te văd eu. Tu ești tu când ești cu mine, iar modul tău împrăștiat de a te comporta se completează perfect cu al meu.

Am planuri cu tine. Planuri să te țin de mână seara în timp ce ne plimbăm desculți pe plajă. Să te apăr de frig dându-ți hanoracul meu. Să stai turcește în vârful patului încercând să te machiezi de ieșit în oraș, iar eu să dau buzna cuprinzându-te și lăsându-mi capul pe umărul tău. Am planuri să te văd zâmbind des în tricourile pe care ai inceput să mi le îndeși în dulapul tău de acasă. Am planuri să continuăm să ne furișăm la muncă în cealaltă clădire doar pentru a ne rupe de ochii celor care sunt prea obosiți să iubească, prea ancorați în proiectele lor care par că le absoarbe și ultima picătură de viață. Făcând o paranteză (* unii colegi cred că or sa ajungă să se căsătorească cu brief-urile.

De ce îți scriu acum? Îți scriu pentru că și tu o faci. Îți scriu ca să-ți răspund rândurilor tale. Îți scriu nu ca să fim chit ci pentru că așa simt. Pentru că îmi dai mai multă viață decât am uneori, pentru că ai încredere în mine. Vreau să fiu cel mai bun ca să merit să fiu al tău. Vreau să te iubesc pentru totdeauna. Vreau să rămânem așa cum ne-am găsit și să ne ținem de mână prin viață până la linia de finish. Recunosc că nu sunt un poet într-ale cuvintelor așa cum ești tu, dar știu că nu trebuie să am talent ca să te sensibilizeze postarea asta. Și cu toate astea, sper că te sensibilizez destul de des și te gândești la mine zilnic.

Noapte bună, zăpăcito!

PS: Aș fi putut alege altceva, m-aș fi putut avânta în incertitudine, dar am ales brațele tale și-o pătură caldă.

articol kilometric cu dialog

Te-am descoperit sub aburii cafelei de dimineață pe o terasă aglomerată. Eram acolo, în colțurile opuse aceleiași diagonale, iar distanța dintre noi îmi părea infinită. Nu ne-am copleșit cu întrebări pentru că nu era cazul, deși aveam atâtea să-ți pun. Eu de fel sunt foarte vorbăreț, dar cumva, ceva mă ținea în loc.
Am continuat să ne bem cafelele sub același cer senin, fără să ne vorbim. Mult timp am făcut asa și crede-mă când îți spun că părea infinit uneori. Zilele au trecut, lunile s-au scurs, iar distanțele dintre noi păreau tot mai mari cu fiecare clipă. Ne zâmbeam pe ascuns atunci când drumurile noastre se intersectau și aveam impresia că asta e tot ce putem avea. Nu m-am gândit niciodată la tine ca la o iubită. Nu m-am gândit la tine ca fiind o parte ruptă din mine pe care eu o căutam și de care aveam să aflu mai târziu, când toate urma să se așeze cumva la locul lor în viețile fiecăruia. Mie mi-a trebuit mai mult curaj, iar ție mai multă dorință. Din vrute și nevrute și din nopți pierdute deseori pe strada noastră îngustă și încărcată de praf, la un moment dat, am ajuns într-un punct comun. Ne-am tăiat calea unul celuilalt, ori cineva mi te-a scos în cale în seara aia.

Îmi amintesc și acum că eram la magazinul din colțul străzii așteptând autobuzul spre casă. Te-am văzut pe partea opusă, la trecerea de pietoni. Mi-ai făcut cu mâna, ceea ce m-a suprins pentru că wow, noi nu prea interacționam în vreun fel. Ai traversat spre mine și mi-ai zâmbit așa cum nu ai  mai făcut-o vreodată. Și m-ai blocat pentru o secundă, iar eu mă blochez greu. M-ai întrebat de ce plec acasă atât de devreme și că ai mai fi vrut să rămân să bem o cafea. Double shot. Tu, spunându-mi ca vrei să bei o cafea cu mine a fost ca un semn divin. Am spus OK și am ne-am întors la muncă să bem cafea pentru că… pentru că de ce nu. E mai comod uneori să bem cafea la muncă decât la o cafenea uneori. Și am prins momentul perfect că nu aveam spioni (sau cel puțin așa credeam). Am tras după noi un drum de nici 3 minute și l-am parcurs în 10. Părea interminabil, dar plăcut.
Mi-ai spus despre un turneu la care ai vrea să mergi, deși  știai că nu o să fie posibil în totalitate, iar pentru asta trebuia să treci prin gura Lupului ( ca mulți de altfel ).

Terasa ne aștepta, de data asta rece și pustie. Momentul predilect pentru a bea o cafea cu cineva, dar mai ales cu tine. Ne-am întins până spre ora 21 cu povești banale despre colegi, OZN-uri, lapte cu suc de portocale și altele care probabil nu își aveau rostul, dar care au reușit să întrețină o atmosferă atât de soft… dar atât de soft.
Ne-am luat la revedere fără să ne îmbrățișăm și am plecat fiecare la casele noastre.

A doua zi, totul a revenit la normal. Ne zâmbeam în trecăt, nu ne vorbeam. Ne comportam ca doi străini care nu și-au petrecut niciodată 4 ore vorbind despre prostii; doi străini care niciodată nu au simțit parfumul acelorași cafele pe o terasă pustie. Au trecut vreo două luni aproape, tot așa și nu m-am întrebat de ce. Până când a făcut-o altcineva. M-a luat deoparte și am avut o discuție temeinică pe treaba asta:

-Îmi pare ceva ciudat la voi doi. Pe lângă că observ lung cum o privești.
-Mă intrigă, răspund eu.
-Și? Tocmai tu? Care ești mereu cu nasul în treburile altora? Tocmai tu alegi să stai deoparte acum? Bagă-te în treburile ei. Află despre ea. Nu mai sta așa că se vede că ceva te intrigă.
-Nu îmi dau seama dacă e vorba despre ea neapărat.
-Nu contează, tu du-te și explorează. Ca să-ți dai seama ce anume îți stârnește, trebuie să tatonezi terenul mai mult decât ți-ai închipuit.
-Și dacă nu știu cum sa tatonez terenul? Nici măcar nu știu ce anume vreau să descopăr în ea.
-Fă ceea ce crezi tu că ar fi cazul și descoperă ce ai de descoperit fără să te întrebi ce. O să-ți dai seama singur. Dacă o persoană îți stârnește curiozități și întrebări, go for it, până nu se duce altul.

Mă pusese pe gânduri mai mult decât eram deja, iar când stai pe ele, simți că stai pe un butoi cu pulbere gata-gata să explodeze în orice moment.
A doua zi, mi-am luat inima în dinți și m-am dus la biroul ei:
-Hey, să știi că dacă ai nevoie de ceva, eu sunt în biroul de lângă. Adică știi tu unde, dacă ți-a păsat vreodată că exist pe aici.
Își ridică privirea contrariată spre mine de parcă urma să mă taie de la jumate, se uită către biroul meu și mormăie un Ok deoc perceptibil.
Mă retrag tăcut la mine, închid ușa ( că pe vremea aia ușa la mine se putea închide) și mă jur că data viitoare o să-mi dau o palmă că sunt prost.
Am așteptat-o în ziua aia. N-a trecut pragul. Nici măcar nu mi-am dat seama când a plecat din birou și s-a dus acasă.

A mai trecut o săptămână în care am tot încercat efectiv să o calc pe nervi că poate așa avea să reacționeze cumva. Și încă o săptămână.
Supriza a venit într-o zi cu ploaie când venea grăbită la muncă. A trecut pe lângă mine în grabă și apoi m-a strigat:
-Ai 5 minute? mă întreabă ea.
-Am și 10 dacă vrei. Spune-mi!
Se uită în jur, iar pe o voce mai joasă îmi spune că să mergem în altă parte. Mergem! Cum nu!
O luăm spre capătul lung al străzii și ne oprim în parcul din spatele magazinului, pe o bancă. Stă liniștită în tăcere și privește în gol, iar ca să rup liniștea o întreb ce face.
-Nu știu. Chiar cred că nu mai știu ce fac. Poți să pleci dacă vrei că doar voiam să stau în compania cuiva.
-S-a întâmplat ceva? întreb eu nedumerit.
-Nu, pur și simplu. Ar trebui să se întâmple ceva?
-Nu știu, dar precum noi nu prea ne salutăm și vorbim, iar acum… mă gândesc că poate ai ceva să-mi spui.
-Doar voiam să mai îmi limpezesc mintea și funcționez mai bine în preajma cuiva.
-Ok, păi ce să zic. Mă simt flatat că m-ai ales pe mine să-ți stabilizezi spiritul.
Râde. Râd și eu.
-Mă tot întreb de ce nu vorbim mai des ( eu, încercând să atac puțin terenul).
-Și eu m-am întrebat des asta.
-Și ai vreun răspuns?
-Nu.
-E bine. Mă gândeam eu.

Și ăsta a fost punctul în care noi am început să ne învârtim în același cerc. Ceva se schimbase la ea. N-am întrebat  ce o făcuse să reacționeze așa. Obișnuam să ne bem cafeaua împreuă, indiferent de ora la care ea sosea la muncă. Uneori mai ieșeam să ne plimbăm hai-hui până în capătul celălalt de stradă și înapoi. Povesteam despre cât e în lună și în stele și niciodată nu ne-am gândit că ar putea fi ceva între noi. Râdeam mult și începusem să fim complici în multe. Uneori seara, pe terasa ruptă de lume, își lăsa capul pe umărul meu și acopeream Luna cu degetul.
Cineva ne-a văzut și a văzut în noi o sclipire, fapt pentru care a ales să se bage cu adidașii în viața noastră. Întâi într-a mea:
-Nu știu ce e cu voi doi, dar vă văd și știindu-te pe tine și încercând să o cunosc pe ea, văd că vă îndreptați spre ceva.
-Să nu zici că ne vezi împreună acum. Abia că am reușit să începem să comunicăm unul cu altul. De aici până la o relație cred că ne mai ia vreo cinci ani pe puțin, dacă ar fi cazul vreodată.
-Nu cred că știi despre ce vorbești, amice. Crede-mă când îți spun că eu știu ce văd în oameni și cred că aveți ceva special ce ar putea fi exploatatr cu ușurință. Ce femeie crezi că se sprijină pe umărul unui bărbat fără ca măcar să aibă încredere în el? Îți zic eu, astea sunt semnale, chiar dacă nu știe niciunul dintre voi să le interpreteze cum trebuie.

Și iată-mă din nou pus pe gânduri, singur pe terasă, rumegând o posibilitate și o dorință izvorâtă doar din niște vorbe simple. Și da, inima mea avea nevoie de cineva, la fel cum cu siguranță avea nevoie și ea.
De aici, a început un soi de tachinare consecventă. Eu încercând să-i dau semnale că hai că ar putea fi ceva, ea încercând să nu îmi insinueze nimic. Pe măsură ce zilele treceau, pe atât eram ma aprins de încăpățnarea dintre noi. La un punct, trebuia să cedeze, iar eu urma să o primesc în viața mea cu brațele deschise. Am ajuns să facem un complot și să mint cu gândul că poate o fac geloasă și îi stârnesc vreun sentiment. Nimic. A început să-mi fie și mie rușine de planul malefic pe care îl pusesem la cale cu doi colegi. Bă, n-a ieșit. Ea se amuza atât de tare încât nu-și dădea ce provoacă în mine zâmbetul ei. Eram o dsitracție, devenisem un subiect funny pentru ea. Eram fix ceea ce nu am vrut să fiu. Planul meu eșuase. Asta până când, luați frumos de mânuțe și primind o serie de explicații date cu bețișoare socotitoare ca la proști ( sau copii de grădiniță), eu am înțeles că trebuia să o cuceresc altfel. Nu mergea cu comploturi, nici cu compoturi (i-am dus compot de pere și nu se atinsese de el).
Aproape 3 luni de zile devenise subiectul de discuție principal dintre mine și X cu Y.  Trebuia să fac ceva mai mult. Trebuia pur și simplu să o sărut. Și ca printr-o joacă, am reușit.
………..

A trecut o perioadă.  De atunci zâmbesc mai des și sunt mai fericit. De atunci o țin zilnic de mână fără să mă mai întreb de ce. De atunci nu mai complotăm cu nimic ( sau cel puțin ea nu știe). De atunci zilele sunt mai liniștite, iar nopțile mai agitate. De atunci ne sărutăm și ne spunem povești care au îmbrăcat altă formă, alt înțeles. De atunci suntem noi doi, hoinari. Și îmi place să o pot avea lângă suflet, fără ca măcar să-mi pese de alte griji.

De atunci și până în prezent e o cale lungă bătătorită cu pași mici, dar siguri spre ceva ce avem doar noi, fără să știm. De atunci am reușit să fim noi.

De atunci 🙂

fatalism

Setea noastră de destin nu este nicăieri mai puternică decât în viaţa noastră romantică. Prea adesea forţaţi să împărţim patul cu cineva care nu ne poate înţelege sufletul, nu putem fi oare iertaţi dacă trăim cu convingerea (contrar tuturor regulilor epocii noastre luminate) că într-o zi ne este scris să întâlnim femeia sau bărbatul visurilor noastre? Nu ni se poate trece cu vederea o anumită credinţă superstiţioasă într-o creatură ce s-ar dovedi rezolvarea jinduirii noastre neîncetate? Şi, deşi rugăciunile noastre pot rămâne veşnic fără răspuns, deşi ciclul sumbru al neînţelegerii reciproce se poate dovedi fără sfârşit, dacă cerurile se vor milostivi totuşi de noi, atunci chiar trebuie să atribuim simplei coincidenţe întâlnirea cu prinţul sau prinţesa? Sau putem, măcar o dată, să abandonăm cenzura raţiunii şi să interpretăm acest lucru ca fiind nici mai mult, nici mai puţin decât o parte inevitabilă a destinului nostru romantic?